The birds that invade the sky with phosphorescent wings,
they are moments of softness, cracks in plaster-time.
I see their splinters among the spent stars and I ask the planet of a thousand solitudes not to spread her tentacles towards their circle, rainbow caught in the ladder of clouds.
On the stave of death I arranged days of mourning, unchained nights…
the spotted horses of anxiety…
but still you come in and out of my chest, bird
of destiny curled inside a cactus.
My heart expands to the size of a solitude broken
by our existence, by our own creation.
Here, now, glassy life flies among the cobra-birds
biting their tails abandoned in the dusk.
The day will come when youth summons back the birds glued
to the sky and you will no longer be able to steal the flight
of winged souls,
o stainless air, o love that clouds my own igloo!
Păsările care invadează cerul cu aripi fosforescente,
ele sunt suave ale clipelor, fisuri într-un timp de ipsos.
Le văd atelele printre stele stinse şi rog planeta celor o mie de singurătăţi
să nu-şi întindă tentaculele spre cercul lor, curcubeu prins de scara norilor.
Am aşezat pe portativul morţii zile îndoliate, nopţi desferecate…
caii neliniştilor pagi…
dar tot îmi ieşi şi îmi intri în piept, pasăre
a destinului cuibărită pe un cactus.
Inima mi se dilată cât o singurătate spartă
de propria noastră zidire, fiinţa.
Acum şi aici zboară, viaţă sticloasă, printre păsări-cobre
ce îşi muşcă coada lăsată peste amurg.
Va veni ziua când tinereţea îşi va chema
păsările lipite pe cer cu adeziv şi nu vei mai putea fura
zborul sufletelor înaripate,
aer inoxidabil, dragoste care abureşti propriul meu iglu!
