George Vulturescu: What Vision Cannot Stand

By and | 1 May 2015
The Addition of Contour
The icon painter is the sole artist in this world who
                                                            works according to the canonical rules of another
                                                            world, a world that has not yet come into being.”
                                                                                         (Sorin Dumitrescu, We and the Icon)

“My son,” Mother says to me, “you should have stayed
in the village to paint glorious icons,
not written little stories in the newspapers…”
She remembers the times when I helped Ioachim,
the icon painter, to paint the walls of the church in Tireac.
I would prepare the colors for him in broken vessels, I carried them to the planks
of the scaffold where he worked. Often his eyes got blurry
and I would take his hand for him to climb or descend. 
“You can no longer see,” I would tell him, “come have a rest…”
“No, I do not make use of my eyes but of what burns within them…”
He left in my care the painting of the angels’ robes
in purple, and of their haloes in bronze. And when he could not watch me
I changed the outlines of their faces:
I lengthened St. Thomas’s face
to look like Dumitru’s grandfather, Jeremiah’s hand
I painted knotty like the hand of Balie,
the miller; St. Elijah’s eyes I painted slanty
like the eyes of Toma, the innkeeper.

When the old choir members asked him why
some of the saints looked like people in the village Ioachim
cast a sly glance my way and turned to them:
“No look shines out from the icons if they do not borrow it
from the world’s body…”
“But it is written in Solomon that the body, which must decay,
makes the soul heavy,” they went on to add.
“The soul does not lie in the body like the bowels,” he replied to them,
“it issues forth from the eyes: without its flame a painting is worm-ridden…”
He turned his back on them and climbed the scaffolding by himself.

Other times Varvara, his wife, came and scolded him
for walking around naked when he painted saints.
“Ah-ha, woman, you want me,” he laughed. “When I am in the company of saints,
I don’t have sex. Don’t you know that I painted some of them in profile
lest they see you lift your skirt on the benches?…”
I was with him for many hours and stared at the blank walls,
the alcoves, the arches that I had to cover. He gestured to me
to refill his mug with wine. Then he dipped
his hand in the thick wet colors and painted with only his fingers:
 
“I can feel the flame of the stones in the wall better this way. Boy, take off your clothes
too. If you do not sense the narcotic emanation of the Stones
you cannot paint. In the church we are like slaves in a mine,
if we do not find ourselves, we cannot get free…”
“You will go blind,” I said to him. “You cannot draw lines anymore…”
“Fire has no lines, only spark and shadow… Enter
into its smoke: there you will find the kingdom of forms, there you will see
the relics of faces… People fear fire and fog…
Some feel fear because they cannot see anything so they keep watch
with a blazing terror from within them until the fog assumes shapes: the addition
of contour is faith, my son… Look at Saint Elijah,
whom you made to take after Toma, the miller, you have the impression
that he’s about to ask someone in church: can you break me loose
from the oils, can you free me from your fright?…” 

One day the innkeeper Mura, who had been watching us
in secret, took the news throughout the village, “Ioachim goes naked
in the church…Ioachim’s lost his eyesight and cannot climb
ladders by himself…”
There was great turmoil in the village: Father Ieronim and old Varlaam,
brother Toader, the veteran, the teacher Nicolae, women, kids, all
converged. They took a look, they showed great wonderment. The church
had been painted. They led Ioachim to Humă’s tavern.
They sat on benches outside: the men clinked mugs of wine
from the Nicoreţi vineyards, and the women stole glances at them
and gossiped about what they would wear to Sunday service.

I can hear their voices even today.
Varlaam:
“Ioachim’s icons spy on us, tear off the clothes 
that cover us…”
Nicolae:
“If Toma is here, at the tavern, and at the same time in the icons
in the church, it means that this painting puts us in someone else’s place,
as in the days of Carnival, in someone else’s mask…”
Toader:
“Could this be because of his blinding…”
Ieronim:
“Blinding, says the Apostle, is what vision
cannot stand…”
Adaosul de contur

                                                Motto: „Iconarul e singurul artist al lumii            
                                                            acesteia care lucrează potrivit
                                                            dreptarului altei lumi, al unei
                                                            lumi care încă nu există„               
                                                                     (Sorin Dumitrescu, Noi şi icoana)

„ Fătul meu, îmi spune mama, ar fi trebuit să
rămâi în sat să pictezi icoane împărăteşti, 
nu să scrii snoave prin ziare...”
Îşi aminteşte de când l-am ajutat pe Ioachim,
iconarul, să zugrăvească pereţii bisericii din Tireac.
Îi pregăteam culorile în vase ciobite, le urcam pe scândurile
schelelor unde lucra. Adesea avea ochii împăienjeniţi
şi îl ţineam de mână să poată urca sau coborî.
„ Nu mai vezi, îi ziceam, hai să te odihneşti”...
„ – Eu nu de ochi mă folosesc, ci de ceea ce arde în el ...”
Îmi lăsa în grijă să acopăr cu purpură hlamidele
îngerilor şi cu bronz aureolele. Iar când nu mă 
vedea le schimbam liniile feţelor: 
pe a Sfântului Toma am alungit-o
ca să semene cu bunicul Dumitru, mâna lui
Ieremia am făcut-o noduroasă ca a lui Balie,
morarul; ochii Sfântului Ilie i-am făcut oblici
precum ai lui Toma, cârciumarul.

Când l-au întrebat cantorii bătrâni de ce
seamănă unii sfinţi cu oamenii din sat Ioachim m-a 
privit hâtru şi s-a întors spre ei:
„ – Nu vine nici o privire din icoane dacă ele nu şi-o iau
din trupul lumii...”
„Dar, scrie la Solomon că trupul cel putrezitor
îngreuiază sufletul”, au mai adăugat ei.
„ – Sufletul nu stă ca intestinele în trup, le-a strigat,
el îţi iese pe ochi: fără flacăra lui pictura e viermuială...”
şi le-a întors spatele urcând singur pe schele.

Altădată a venit Varvara, soţia lui şi l-a dojenit că
umblă gol când pictează sfinţii.
„ – Tu mă pofteşti, muiere, a râs. Când sunt cu sfinţii
n-am sex, nu vezi că pe unii i-am pictat doar din profil
să nu te vadă cum te sumeţeşti în strană?...”
Stăteam cu el ceasuri întregi şi priveam zidurile goale, 
firidele, arcadele pe care le aveam de acoperit. Îmi făcea 
doar semn să-i mai umplu stacana cu vin. Apoi îşi înmuia
mâna în vâscul vopselelor şi picta doar cu degetele:
„ – Simt mai bine flacăra din pietrele zidului. Dezbracă-te
şi tu, copile. Dacă nu simţi emanaţia narcotică a Pietrelor Nordului,
nu vei putea picta. În biserică suntem ca sclavii într-o mină,
dacă nu dăm de noi înşine nu ne putem elibera...”
„ O să orbeşti, îi ziceam. N-o să mai poţi trage liniile...”
„ – Focul n-are linii, ci scânteieri şi umbre... Să intri
în fumul lui: acolo e împărăţia formelor, acolo stau
moaştele chipurilor...Lumea se teme de foc şi de ceaţă...
Unii se tem că nu văd nimic şi-atunci privesc cu spaima 
aprinsă din ei până când ceaţa prinde contur: adaosul
acesta de contur e credinţa, fiule...Uite-l pe Sfântul Ilie,
pe care l-ai făcut să semene cu Toma, morarul, ai impresia
că-l va întreba pe vreunul din biserică: mă poţi descleia
din uleiuri, din spaima ta mă poţi elibera?...”

Într-o zi, Mura, cârciumăreasa, care ne urmărea
pe ascuns, a dus vestea în sat: „ Ioachim umblă gol
prin biserică...Ioachim şi-a pierdut vederea şi nu poate
urca singur pe scări...”
A fost zarvă în sat: au venit preotul Ieronim şi moşul
Varlaam, badea Toader, veteranul, învăţătorul Nicolae,
muierile, ţâncii. Au privit, s-au minunat. Biserica era
zugrăvită. L-au dus pe Ioachim la crâşma lui Humă.
Stăteau pe laviţi afară: bărbaţii ciocneau stacane cu
vin din viile Nicoreţilor, iar femeile trăgeau cu ochii
la ei vorbind despre cum se vor îmbrăca pentru slujba
de duminică.

Le aud şi acum vocile.
Varlaam:
„ – Icoanele lui Ioachim ne iscodesc, sfâşie stofele
de pe noi...”
Nicolaie:
„ – Dacă Toma e aici, la crâşmă, şi în acelaşi timp în
icoanele din biserică, înseamnă că pictura lui ne pune, ca
în zilele de Carnaval, în locul altuia, cu masca altuia...”
Toader:
„ – Să fie din cauza orbirii?...”
Ieronim:
„ – Orbirea, spune Apostolul, e ceea ce privirea nu
poate suporta...”




This entry was posted in TRANSLATIONS and tagged , , . Bookmark the permalink.

Related work:

  • No Related Posts Found